În unele lucruri trebuie să crezi ca să le poţi vedea

Mă credeţi sau nu, nu ştiu cum s-a făcut că de aproape două zile nu m-am privit în oglindă. Deloc, nici măcar în treacăt, dimineaţa, nici măcar de noapte bună aseară. N-am avut vreme nici să respir dar mai mult decât atât, n-am găsit nevoia de a mă privi. Prinsă în mreje blânde de pregătiri, amintiri, gânduri, linişte şi nebunie, toate dospind molcom în miezul meu de om brusc cuminte. Nu-ţi lipseşte reflexia chipului tău în oglindă decât atunci când n-ai vreme s-o găseşti în ochii celor pe care îi iubeşti.

Acum cinci minute m-am văzut în treacăt, cu coada ochiului într-o fereastră.

Nu eram tocmai eu… Zâmbetul era al mamei, uitătura brun cald a străbunicii, la fel şi părul, mereu prea lung, mâinile mirosind a cozonac abia frământat ale bunicii, doar ceva din rumenul obrajilor îmi amintea de o altă copiliţă, într-un alt prag de Crăciun de demult, când lumea părea că începuse să-şi umbrească culorile veseliei.

Nu eram tocmai eu, era doar puiul ăsta de om, venit să mă aducă aminte.

O seară de Ajun, departe, în copilărie… Mama împodobind bradul, primul nostru Crăciun singure, fără tata. Ea încercând să-mi ţină în palme sufletul departe de orice tristeţe, eu încercând s-o conving că ne e bine aşa cum suntem, că ne avem una pe alta şi totul va fi bine. Într-o zi.

Fără cadouri, fără mese ca-n poveşti, fără musafiri mulţi şi fericiţi sau râsete până în zori.

Mă străduisem cât putusem de bine, săptămâni înainte, să nu cedez nici uneia din încercările ei de a-mi smulge vreun cuvânt de dorinţă despre ce mi-aş dori cadou, pentru că ştiam că nu aveam bani decât pentru strictul necesar, aşa că i-am repetat până la epuizare că am tot ce-mi trebuie şi vreau doar să facem împreună ghirlande de hârtie colorată şi să povestim ghiduşii de când era ea mică. Erau poveştile mele cele mai iubite, cu zâna bunică, pui de pisică, mere coapte, nuci şi turtă dulce aburindă.

Apoi, în dimineaţa zilei de Ajun vorbesc la telefon cu o prietenă de la şcoală, despre o maşinuţă nemaipomenită pe care o văzusem noi la librărie si pe care ea tocmai o primise cadou. Ne-am bucurat tare şi am venit fericită s-o întreb pe mama dacă pot merge şi eu să ne jucăm, într-una din zilele vacanţei.

Ea m-a mângâiat doar în timp ce vorbeam, fără să mă întrebe nimic, zâmbindu-mi mic, înfăşurată în fâşiile lucioase de hârtie din care meşteream podoabe de pom. Eram fericită să fiu iubită, aveam să înţeleg mai târziu căldura care-mi înmuiase genunchii.

Am adormit în noaptea aceea în cel mai mare senin, fără să aştept nimic, fără să vreau nimic altceva decât ca lumea să rămână mereu aşa cum fusesc toată ziua care trecuse. 
Dimineaţa am deschis ochii gata zâmbind în verdele bradului. Sub crengi, micuţ, un pacheţel cu fundă roşie, mare. Ca ochii mei umezi de uimire limpede. L-am desfăcut încet şi în loc de degete simţeam doar furnicăturile suprizei care se dezvaluia. Orice ar fi fost, eram toată o bucurie. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ce am găsit înantru. Albă, micuţă, strălucind de nou şi neatins… maşinuţa despre care vorbisem abia cu câteva ore mai devreme, pentru prima dată mamei. Inexplicabil materializată acolo dintr-un vis niciodată rostit.

Nimeni niciodată nu m-a putut convinge că Moş Crăciun nu există.

Dar mulţi mulţi ani mai târziu am înţeles că nu am nevoie să văd ca să pot crede.

Dacă Bunul cu mantie roşie ca inima, cărunt de zăpezi şi dorinţe troienite, coborâse pe fereastră până la brăduţul unui copil prea puţin răsfăţat de copilărie sau dacă Mama izbutise ea printr-un fel nemaivăzut de magie să-mi ghicească visul, totul era egal de miraculos. Credinţa asta bună îşi cuibărise rostul pentru totdeauna în inimă – Moş Crăciun există şi eu îl văd în fiecare zi!

Depănând amintiri azi, pregătind cea mai bună turtă dulce pe care am visat-o vreodată, m-a întrebat omul meu dacă realizez că mama e femeia vieţii mele.

M-am gândit cateva clipe şi i-am raspuns cu lacrimi în ochi – Da. Chiar da.

Nu pentru că mi-e început şi venire în lume, nu pentru că ne-am ţinut strâns în braţe prin toate furtunile în care ne-a purtat viaţa şi din care am ieşit la mal iubindu-ne mai strâns, nu pentru că ne-am înfruntat şi ea a ştiut puterea de a se lăsa învinsă pentru ca eu să învăţ că pot birui orice. Liberă.

Ci pentru că ea e Darul meu. Aşa cum fiecare primim în viaţa noastră un om-rădăcină de la care să învăţăm calea spre cer şi lumină, binele, răul, iubirea, uitarea, iertarea şi întreg rostul de a fi viu. Pentru unii poate fi o soră, un frate, un tată, o bunică, un prieten. Pentru tine îl ştii doar tu sau ai avut deja bucuria să i-o spui şi ei sau lui şi să-i mulţumeşti că există.

Dacă nu, n-o face acum, doar pentru că e Crăciun. Fă-o într-o marţi, într-o joi, oricând pare că nu e nimic de sărbătorit!

Adu-i şi adu-ţi aminte că eşti bogat peste măsurile omeneşti, cu iubirea lui, cu încrederea, cu răbdarea, cu umărul lui.

Adu-ţi aminte că în unele lucruri trebuie să crezi ca să le poţi vedea. Şi un astfel de miracol te-a ales să-i fii Acasă.

Eşti unul dintre cei care îl pot vedea pe Moş Crăciun în orice zi.